Happy Minion, zâna lunii, roze Bella Vita, albastru ciel de la H&M și lansare de carte à la Mirel!
E luni și iar m-am născut. Pentru creștini, ziua începe de cu seară și se termină tot seara. Sara pe deal. Așa și eu. Crezusem că mă pot sărbători cu sfinții de cu seară. Dar n-a fost cum mi-am dorit. Eu jubilam. Ei, parcă nu! Lacrimi și sfinți. Spunea Cioran. În felul lui. Sara buciumul sună cu jale. Eminescu ar fi spus. În felul lui. Eu m-am uimit. Și n-am înțeles nimic. Mă scoteau din unghi.
M-am culcat. Noaptea am fost șchioapă puțin. Deși nu mergeam prin somn. Doar mă mai întoarceam din când în când. Ce, Doamne iartă-mă? Am gândit! Eram fresh la sală de curând…Oare chiar așa? Să fie la 50?! Și m-am foit așa, șchiopătând prin somn cu bărbăție. Lasă! O să treacă! Mi-am zis! Să vezi dimineață, ce avânt o să prind! Da’ de unde?! Dimineața, m-am trezit cu un șold înțepenit. Feminitatea mea amorțise într-un unghi. Și nu voia să-mi dea drumul să merg. Spre 50! Se împotrivea. Și se încăpățâna să meargă vioaie în linie dreaptă. Stătea. Și tot nu pricep nici la 50! Cum poți fi șchiop stând?
Și așa, am început ziua. Șchiopătând. Din balamale. Dar n-am băgat de seamă prea mult. Eram cu gândul la veșnicie. Serviciu, telefoane, i-am mulțumit mamei. De când? De acu! Mi-am amintit de veșnicie. De la Elina, care copil fiind, mulțumi lui Dumnezeu că există. Că ea nu avea unghi. Făcui la fel! Și mama mă privi surprinsă. În felul ei. Era tot luni atunci. Dintotdeauna luni.
Și-am mers pe jos și tot primind telefoane, mi-am dat seama câtă omenie. Cum sună oamenii cei dragi, de la un capăt de fir, să-ți dorească toate cele bune din inima lor fără unghi. Și tare m-am bucurat! Am aflat că arăt ca Happy Minion! Și-am râs! Alec ești minunat! Și mai ales de cei care m-au sunat din copilărie. Telu! Da! Tu mă învârteai pe strada sub bec și mă făceai avion…tot fără unghi. Mă pregăteai spre veșnicie! Și apoi, Ralu! Da! Spre seară când mă întorceam de la Librărie. Ce surpriză! Să te aud, să vă văd bucuroși sărbătorind, cu toții la tort și la vin, anii lui Sorin! Nu știu cum, dar toate veneau fără unghi. Din(spre) veșnicie.
Între timp, am fost la lansare de carte à la Mirel! Un om cam fără de unghi! Bogat. De experiențe. Privite de dincolo de margini. Și cei care au vorbit despre carte, oameni frumoși. M-am bucurat mult să fiu în mijlocul lor. Am plecat apoi. Cu cartea. Despre lumea monahismului și despre modernism. Aceste două lumi. Care mie nu-mi par antagonice. Ci totuna. Fără de unghi. N-am pus întrebări. Nu aveam cum. Eram șchioapă. Încă sunt. Îmi scârțâie un unghi. Aștept să mă întregesc. Să fiu chemată la Cină. Și apoi …pun! Sau nu mai pun! Am plecat șchiopătând dar m-am dat iar bărbată. Și când am intrat la H&M am reînceput să merg. Ce minune! Oare au moaște de sfinți? Nuuu! Nu au! Sfinții vindecă pe sfinți. Căci “Sfintele se dau Sfinților”. Și totuși, corpul meu pare că merge întreg acolo unde își găsește unghiul!? Nu știu cum, da mi-am revenit când am văzut bluza sport albastru ciel. Parcă făcea parte din mine. Din unghi. Nu m-a atras niciodată albastru. Până acum. Să fie de la fifty shades of lights? Să fie albastru, atunci! Am luat-o! Ca pe o gură de veșnicie! Și niște pantaloni tot albaștri dar în dungi. Să nu mai șchiopătez. Să mă aliniez. Să fiu la dungă fină. Pe calea cea strâmtă dar fină. Cu cartea à la Mirel, cu albastru de ciel, cu inima plină de oameni frumoși și de urări sublime, m-am dus spre casă. Și iar mă gândesc. Ce om fain! Ce să-ntrebi un om ca el? Care a scris o carte parcurgând atâtea experiențe? Fără unghi? În prezența acestui om, taci. Și tăcând, te îmbogățești de el. În felul tău.
Spre casă iau de la Profi, un spumos Roze. Bella Vita. Și mă-ntâlnesc cu pr. D. Atâta de voios. Plin de energie. Mă uit la el. Bucuria se revarsă din el. Fără unghiuri. Poartă veșnicia cu el. În prezența lui te rotunjești. Atât. Ce om frumos și radios!
Roze-ul. Merge culoarea cu albastru de ciel. Mă întreb cum e albastrul vostru? Chiar! Nichita Stănescu ce mai face? Mai albăstrește? Dar Marius Tucă? E luni. El mai iubește?
În cameră, aud un ronțăit! Un șoarec!!?? Nu cred!! Doamne!! Ai chemat și fauna la ziua mea? Nu cred! O fi un șoricel? O fi! Și gândul mă poartă la povești și iar la creștini. Ei încep ziua cu seara dinainte. Atunci când pe deal fiind, ultima rază de soare, la apus, însămânța pământul. Iar eu am zărit-o. Pe furiș. Și am pozat-o. Pentru că urma să vină luna. Și Cristina, draga de ea, zâna poveștilor de copii, tocmai îmi dăruise luna. Ea mi-a ursit de cu seară să fiu retrasă DAR radioasă! Eu nu știu să fac asta. Dar Luna știe. Și cred că știa și Dana. Pentru că văzând ea raza de soare ce se rostogolea pe pâmânt ghidușă, a înțeles ceva din taina cerului și a pământului. Iar eu, prostuța de mine, m-am luminat și eu, primind în dar, tainica ei înțelegere. Asta pentru că Sfântul din icoana primită în dar, mă dumirește tainic.
Ies in foișor la roze. Vântul începe să bată. Și foișorul începe să scârțăie pentru prima dată. Ca o corabie! Mă simt în corabie. Și cum vine aceasta? Uite așa! Vântul bate în pânze și foișorul scârțâie din toate balamalele lui. Niciodată nu l-am auzit până azi. Trosnind. Tremurând. Din toate ale lui. Șoarecele în casă ronțăie, șoldul…meu scârțăie. Ce se-ntâmplă, Doamne? De ce scârțâie toate?
Ah, bun! Am înțeles! Toate sunt folosite. Dar tăceau până acum. Ce e această forfotă? Acest freamăt la viață? Scârțâitor? Și foișorul? E ciudat! Deși scârțâie, e ca o corabie acum. Parcă merge…pentru prima dată, a pornit! Și eu stau. Șchioapă fiind. De o zi. Hmmm! Am înțeles! Singur fiind, mai șchiopătezi. Pentru că stai. Și stând, șoricelul ronțăie din pereții inimii. Ai casei tale. Dar în corabie fiind, te avânți. Odată cu vântul. Și scârțâitul corabiei, e semn că mergi, că te avânți, nu stai pe loc! Casa îți devine zburătoare. Spre destinație. Da’ știu diferența, acum! În corabie, nu ești singur niciodată! Și când nu ești singur, nu mai șchiopătezi, pentru că nu mai stai. În bula ta. Singur fiind. Și nu mai stai, pentru că alții te poartă. Ei devin corabie. Ca unul. Atunci scârțâitul ei, e semnul că navighează. Că vântul o poartă! Merge! Spre destinație! Ce bine!
Slavă Domnului! Mi-ați fost corabie azi. Și mâine. Și-n orice zi. Și chiar nu știu cum…m-am îmbătat de voi. De frumusețea voastră toată. Dumnezeu e minunat! Căci „Tu ești Dumnezeu cel ce faci minuni!” (ps.86). Cel care faci din oameni făpturi minunate. Și apoi, ne aduni într-una, în corabie. Pe marea aceasta a vieții. În care atunci când ești singur, te mai poticnești. Dar împreună, spargi valurile și vânturile te înalță. Atunci trosnești. Căci funcționezi ca unul. Și doar așa, auzind freamătul mădularelor, înțelegi că toate-s ca una, în Hristos Domnul, Cel prin care toate s-au făcut!
Mulțumesc vouă tuturor și Domnului!
P.S. Update. E dimineața. Nu mai șchioapăt. Nu mai ronțăie șoricelul. Nu mai trosnește foișorul. Merg bine! După 50! Primesc mesaj de la prietenul meu drag din copilărie. El zice că e cu întârziere. Eu știu că cei care mă uită în afară este pentru că mă poartă în ei. Și eu atunci nu scârțâi. Stau cuminte. Înlăuntrul lor. Ei bine! și vine acest mesaj de dimineață. “Când mi-a sărit pe dinainte râul mi-a spus: Vino cu mine! Și nu m-am dus! Când îmi trecu pe maluri vântul mi-a spus: Vinoooo cu mineeeee! Și nu m-am dus! Când mi-a zburat de sus în jur, șoimul mi-a spus: Vinoooo cu mineeee! Și nici cu șoimul nu m-am dus. Și au trecut pe lângă mine, către apus, apele, vântul, stelele, șoimii…Și au trecut! Și alăturea s-au dus!” Și zice el: Eu însă, cu Anca m-am dus!
– Doamne, ce prieteni mi-ai dat! Cum aș putea să-ți mulțumesc vreodată pentru dragostea Ta?
– Și El mi-a zis: Vino cu Mine!
Și m-am dus! Și ce să vezi? Eram cu toții acolo în El ca una!
Te cunosc De când erai sub smochin Împleteai gândurile Fără forme, fără contur Și făceai din ele rim Mă iubeai Dar nu mă cunoșteai Nu aveai cum Eram una cu tine Ascunsă fiind sub smochin Păreai îm-plinit Dar prea singur, nu știu cum Numeai animalele Ce să-ți mai spun?! Mi-am zis să ies Zidită fiind Adânc În coasta ta Care mustea Asudată de rimă Dornică de unime Și-am ieșit Ca din doi în unul Să fim doi ca unul Te cunosc De când erai sub smochin Musteam în adâncul din tine Și acum? Te privesc Și zău! -nu știu cum Lumea toată pare că stă în smochin!
Uitasem de Tine Dar și de darul tău Privesc însă la lună E atât de perfectă Așa incompletă Privesc la stele Mă țin de ele Să nu zbor Din prezentul veșnic Oamenii se țin de mână Pe stadion În parc își plimbă câinii Doi câte doi Eu te am doar pe Tine Și-n Tine sunt toți Și eu cu ei Singurătatea este singură Când Tu nu ești Când Tu ești CEL ce ești Toate sunt pline De mila Ta Și-n inima mea Bate inima lor.
Oricum, în concediu, multă risipire. Mă risipesc…așa cum se destramă șiragul de mărgele, așa și eu. Mă fărâm, mă împart și mă despart și inima devine goală, precum și este, plămădită din nimic, acel nimic care uneori pare că e vasul gol, primordial ce-și așteaptă plinul, iar alteori, până și nimicul se risipește, praf și cenușă se face și se desface…spulberat de vântul ne-ascultării și al voii proprii. Nimic nu ne fărâmă mai mult ca voia noastră personală. Nimic nu ne sparge mai tare în bucăți ca neascultarea voii Domnului. Nimic nu ne împarte mai mult și ne desparte de El, ca voia proprie. Nimic nu ne ciobește, știrbește unitatea, ca egoul cu voia lui proprie. Așa devenim părți. Chip cioplit din Întreg. Mărgele căzute din jurul gâtului Domnului. Fără El, nimic nu suntem. Nimic nu putem. ” Fără Mine nu puteți face nimic”.
Greu! Să faci voia Domnului. Greu să o cunoști. Și mai greu să o asculți. Cunoscând-o devii una cu Altul. Unitar. Pe firul Lui. Ascultând-o, devii plin. De Altul. Șirag de perle. Întrupezi Cuvântul în tine. Pe El în tine. Fiind una cu El. Și cel mai greu, să păzești Cuvântul în tine și să-L lucrezi. Mereu. Chiar și în concediu. 🙂
Duminica…către Sf.Liturghie. Sperând să fie preot. Să mă agăț de firul lui și poate așa, să-mi refac șiragul de mărgele. Da’ până acolo, e drum lung…Rapidă-i risipirea și lungă pare calea către El. Dar pentru El e simplă. Și smerită. Cine poate fi smerit ca El? Cine poate primi smerenia Lui? Să se golească de sine pentru a-L primi pe El? Acela, cel care se golește de el, de voia lui, de sine, devine plin. Și întreg. Una cu El. Dinspre veci. În aici. Și spre veci. Către Împărăție. Acela curge lin.
Ajungem în fața Bisericii. Maica Domnului protectoare. Ea! Care a adunat în pântecul Ei lumile, cerurile și munții, toată omenirea, întreaga Creație. Și a închinat-o Lui! Cum nimeni nu a mai făcut-o. Dând voia ei, Lui. Golindu-se de ea. ” Fie mie după Voia Ta!”. Atât!
Și El? I-a dat Totul. Într-o clipă. O clipă de smerenie și timpul a stat în loc. Suspinând și fremătând a veșnicie. Timpul s-a oprit când Maica Domnului golindu-se, a primit. Atunci, în acea clipă de smerenie, căci numai smerenia e dincolo de timp și de lumi, Veșnicia S-a întrupat! A prins trup. Și Duhul Veșniciei a suflat iar peste ceruri, peste mări, peste apusuri și răsărituri de soare, peste buburuze, adieri de vânt și flori, peste spice de grâu ce-și așteptau pârguirea dar nu aici, ci-n veșnicie. „Fie mie, după voiaTa!”. Atât! Și Cuvântul se întrupă. Iar Ea se făcu șirag de perle alese în jurul gâtului Lui. Plină de har! Și El? Dospi în Ea toată firea umană. Iară! Până la capăt! Și dincolo de capăt. Către începutul lumii. Dinspre veșnicie. Și spre Împărăție. Dincolo de timp și spațiu. Fără limite și fără separare. Acolo unde moartea călcând pe moarte, naște Învierea. Și nimicul devine întreg și plin. Mai întâi întreg și apoi plin. Iar lutul devine om, om întreg! Liber în Adevăr și viu. Pregătit de veșnicie. După cum alegem. Voia noastră sau a Tatălui.
Duminica…ziua Învierii. Aceasta sărbătorim la Sf.Liturghie. Da’ cum să învii când ești oale și ulcele? Fărâmat de voia ta proprie? Care doar vrea și iar vrea. Și care se alege doar ea pe ea. După mofturile ei, după nazurile și confortul sinelui? Ce să învii când încă nu ai omorât în tine, voia ta? Și mort fiind, te crezi viu și deci suficient în sine?
Și ca un mort mergeam la Sfânta Liturghie…Deșirată din veșnicie. Împuținată de nemurire. Fărâmă căzută de la masa Stăpânului. * Sufocată în sine. De iubirea de sine cea dulce dar amară. Care nu lasă Cuvântul Altuia să se întrupeze în sine. Pentru că nu are loc. Și nici ușă ca să intre. Căci e „zid de aramă” între om și Dumnezeu. Moartă fiind eu în mine, intru. Pe ușa Bisericii. Omul de la lumânări ne spune: ” Urcați sus!” ( nu e pleonasm. La Dumnezeu se urcă sus atunci când cobori jos 🙂 ) Urcăm scările. După cuvântul celui de jos. Și cuvântul lui, a fost prima mărgică întrupată. Căci urcând sus, preotul ne-a sărit în întâmpinare precum Tatăl către Fiul Risipitor. Fără cuvinte căci nu știam limba. Iar Cuvântul nu are nevoie de cuvinte. El iese. Din sine. Către noi. Grăbit! Parcă ne aștepta. Cu dor! Dornic! De unire. Ne-a căzut pe grumazul risipitor și ne-a îmbrățișat de 3 ori. Îmbrățișarea creștinească. Ooo! Cât de tainică pare a fi! Integratoare. Căci tu, mărgică pierdută și risipită, vas ciobit, praf și cenușă, nimic spart, găurit, poleit de voia ta, dintr-odată devii umplut. De brațele și iubirea Altuia. De smerenia Lui care te aștepta. În casa Lui. Deschizând El ușa către tine și oferindu-ți totul! Dar totul! Iubirea și smerenia Lui! Grăbit! Din dor și așteptare. Cu toată atenția pe tine! Nevăzând nimic decât pe tine! În centrul Lui, fiind tu! Atât! Cu ochii și brațele Lui care cuprinzând lumea întreagă, s-au oprit la tine. Tu! Acel vas spart, ciobit, dintr-odată în bratele Lui devii centrul Lui. El fiind centrul și axul lumii. Dincolo de lume. Cuprinzându-te cu brațele Lui, răstignind cerurile și „spânzurând pământul pe ape”, El te cuprinde și dintr-o dată, într-o singura clipă, îți dă Totul! Și mai mult! Se dă pe El, ție! Și te umple. Cu El. Cu iubirea aceea care copleșește toate și care țâșnește în tine, un izvor de lacrimi. Lacrimi care spală vasul tău ciobit și îl întregesc totodată. Lacrimi care vărsându- se prin tine, te plinesc și te zidesc iar spre veșnicie… te fac lut legat, prins, om întreg, înviat. Atât de smerit e Domnul! Și Maica Lui!
Și acel preot mic…care ne-a întâmpinat! Deșirați de tihna vacanței. O tihnă care uneori, poate omorî veșnicia. Căci veșnicia stă pe cruce. Și fiind în lucrarea ei, aduce cu sine tihna și odihna veșniciei. Și nu a lumii.
Totul mic, curat, alb, strălucitor. Preotul mic, cu o Evanghelie atât de mică că abia o zăream în mâinile lui. La citirea din ea, nu am înțeles nimic dar am înțeles totul. Când a deschis-o, era ca un căuș. Atât de mică dar cuprindea în ea toata taina lumii. Căci cerurile și pământul vor trece dar Cuvânt Lui, nu!
O ușă mică la Altar. Catapeateasma mică și ea. De poveste. Doar 2 icoane. Simple. Ca o căsuță de basm. Ca o iesle. Care-și aștepta nașterea Cuvântului întrupat.
Domnul e simplu. Și smerit. Iubirea Lui e copleșitoare. Te umple într-o clipă! Te reîntregește. Te face una cu El. Ți se dăruiește. Și tu devii viu! Deși ai venit mort.
Duminica, la fiecare Sf.Liturghie, ultimul mort învie…!
*rob e cel care încă nu e unit pe deplin cu Domnul
Mi-e dor de tine să-ți fiu aproape Și când gândul acesta vine Te găsesc în mine Și mintea stă și nu pricepe Uimită Cum dorul de tine nu mi te dezvăluie ca fiind departe Ci te descoperă adânc în mine Atât de aproape Interior mie. Mi-e dor de tine atunci când tu te ascunzi în mine Și deși te aflu viu în mine Și eu înviez prin tine Dorul acesta crește Ca un adânc Care adâncul tău îl cheamă. Cu însetare. Flămând fiind de tine. Dorul acesta nu e din lipsă Ci e din plinirea Lui doi în unul Și duce spre devenire În a fi una, cât mai strâns Până la sufocare Ca atunci Când sărutându-se doi Nu mai au aer Și mor Sufocați din iubire Striviți de ea Zdrobiți fiind Până la ultima picătură Și totuși prima… Născând pe al treilea Care privind la icoana lor Vede lacrima Și o soarbe Însetat fiind de dor. Dorul acesta cheamă pe al treilea Și apoi cine mai știe? De vreme ce adânc pe adânc cheamă…
Anca Todirica 