Sub poala mamei

dc2be7857d7ddcb033ff92aab6687575 „Mi- e dor de poveste…mi- e  dor de copilarie. Mi- e dor de poala mamei…sa ma tin de ea si sa ma furisez de ochii lumii. Mi- e dor de Tine, Doamne! Nu vezi? Ma tin de poala Ta! Dar Tu mergi repede…si eu alerg cu sufletul la gura…picioarele ma lasa si tare obosesc desi n- as vrea! Unde Te grabesti Tu, Doamne? Cand timpul la Tine sta pe loc? Unde fugi grabnic? Cand lumea Ta sta neclintita si Tu pe toate le clintesti din loc? Mai stai o clipa…sa- mi trag duhul si sa ma ascund de ochii lumii sub poala Ta. M- am saturat sa tot gonesc prin lume. Asta nu- i lumea mea!”

Cu ochii plansi si cuprinsi de disperare, cu gandul ca daca va sta, Domnul va pleca si el va ramane singur, copilul ajuns la capatul puterilor lui, se opri. Pentru ca nu mai putea. Si…in fata lui era doar moartea. Si atat. Simtea ca daca se va opri, Domnul va pleca inainte si el va muri. Va muri insa si fuga lui, si zbuciumul si lumea pe care nu o iubea. Va muri totul…odata cu el. Va muri si voia lui. Daca el va sta…si Domnul va pleca…Dar cum de ales nu mai avea… a stat! Si pentru o clipa a murit. Inima lui a batut puternic, o data, de 2 ori si a 3-a oara a stat. Pentru o clipa. Lumea a murit cu el. A fost o noapte. Si apoi o zi. Intuneric si genune. Liniste adanca. Apoi lumina. Zori de zi. Tihna. Liniste lina. Pace. Respira. Inima ii era dulce. Cu siguranta murise. Se uita in jur. Aceeasi lume. Si totusi alta. Ochii lui o vedeau altfel. Inima lui, odinioara plina de chin si de amar pulsa lin si dulce. Ar fi zis ca plutea dar picioarele lui simteau atingeri de matase. Dar si roua fina. Ceva il acoperea si- i dadea atingeri delicate ca de mama. Ce bine se simtea! Ca Acasa! In siguranta deplina…in liniste si voie buna. Asa…ca la sanul mamei. Sau ca sub poala ei. Asta era! Era sub poala mamei. Ba mai mult. Era sub mantia Domnului. Cel de care se tinuse…nu plecase. Nu- l lasase singur. Ci ii curmase chinul, fuga, alergatul, suferinta. Acum nu se mai tinea de poala Lui ci era sub haina Lui ocrotitoare. Totul statea in loc. Si totusi se misca lin. Incet, in pace, in ritmul inimii Domnului. Lumea parca era acceasi si totusi alta. Iar el? O privea ca dintr- un cort. O privea din cortul Domnului. De sub poala Lui. Insa acum nu- i mai era frica. Nu mai alerga. Ci cu drag privea la o lume noua. Si fiecare pas al lui nu mai era singur. Era pasul Domnului. Cand el mergea si Domnul mergea. Si erau asa…ca Unul. Lumea se misca odata cu ei in acelasi ritm. In ritmul lin al Domnului. Asa da!! Ii placea! Lumea asta era pe sufletul Lui. Si fiecare pas ii era protejat de Domnul. „Ce binecuvantare! Slava Tie, Doamne!”

Odata insa ii veni un gand ciudat. ” Daca ar iesi de sub poala Domnului? Oare ce- o mai fi dincolo de mantia Lui? Si gandul ii veni din ce in ce mai des…pana cand intr- o zi incerca sa scoata usor capul din cortul Domnului. Atunci ceva rau se intampla. Ca o vijelie era in afara Lui. Un vartej il atragea cu putere asa cum ai scoate in forta un dop din sticla lui. Capul ii vajia, simtea cum picioarele incep parca iar a goni nebuneste, inima lui incepu a bate puternic, frica si insingurarea incepura sa se instaleze in sufletul lui si atunci striga din toti rarunchii lui: ” Doamne, nu ma lasa! Ai mila de mine! Trage- ma la Tine iar! In cortul Tau as vrea!”. Atunci, ca o mana delicata simti cum Domnul il trage  catre El, in cortul Lui. Doamne ce bine era! „Slava Tie Doamne! Ce bine e cu Tine si ai Tai! Aici e viata lina. Acolo e moartea cea zgomotoasa. Aici fiecare pas al meu este voia Ta. Acolo fiecare pas din lume era voia mea. Si pasii mei alergau dupa voile multe ale mele. Aici lumea merge pas in pas cu mine prin voia Ta. Acolo desi incercam sa ma tin de Tine, nu tineam pasul cu Tine pentru ca faceam voia mea. Si cine poate tine pasul cu Tine? Caci voia Ta era tot timpul inaintea mea. Aici, voia Ta sta si voia mea pare a fi a Ta. Si culmea! Pare ca voia mea inainteaza in ritmul voii Tale. Acolo…muream alergand si aici sunt viu si ma misc lin. Acolo timpul se invarte dupa voia oamenilor ca un vartej nebun. Aici timpul e vesnic. Merge lin. Intre acolo si aici…e poala Ta! Poti fi acolo, fiind inca de aici sub poala Ta. Poti fi in lumea timpului stand in vesnicie viu  si poti fi in lumea cea grabita spre agonia mortii sau chiar mort fiind. Acum am inteles! Viata cea vie incepe inca de aici, de pe Pamant numai daca raman sub poala Ta. Ca un copil! La adapost sub poala mamei. In cortul Tau, Tu esti temelia si pilonul si varful. Tu esti Calea, Adevarul si Viata. Si noi? Suntem cei ce ne adapostim in Casa Ta, in cortul Tau, in Biserica Ta.

Biserica  este cortul Tau. In ea ai infasurat lumina cea de taina. Biserica ne adaposteste de toate cele rele ale lumii din afara. Sa nu iesim din ea. Caci vom muri negresit. In vartejul acestei lumi.

Doamne, tine- ne sub poala Ta!”

 

 

 

Reclame

O zi fara viata

Candle

Stiu cum arata o zi fara viata

Este o zi fara Sfanta Liturghie.

Ziua in care sufletul lipseste

De la nunta cu Fiul de Imparat

Este o zi fara viata.

O zi fara cununa.

O zi in care sufletul moare

Si mort fiind…duhul inca mai striga:

” Mi- e sete! Sete de nemurire”

 

Pelerinul- calator catre Dumnezeu

meteora-6-3

Omul se naste spre a calatori spre Dumnezeu. Suntem pelerini pe calea indumnezeirii. Calatorim in viata ca sa nu stam. Caci stand, nu ne miscam si nemiscandu-ne nu evoluam. Apa care sta, miroase urat. Suntem ape curgatoare spre Izvorul Vietii, spre Hristos. Pe calea curgerii noastre spre Hristos ne stau martori sfintii Lui. Ei ne ghideaza pe cale. Sunt luminatorii nostri pe cale pentru a nu ne rataci. Ei au ajuns inaintea noastra si pentru ca stiu Calea, ne sunt ghizi acum. Iar Domnul ii slaveste pe ei.  Ii trimite in calea noastra asa cum Tatal Insusi iesa in calea Fiului risipitor. Hristos prin sfintii Lui ne ghideaza pasii, ne imbratiseaza cu dragostea Lui la tot pasul. Hristos ne calauzeste prin sfinti. De ce? Nu stiu…Poate pentru  ca e smerit…Noi ne rugam la El si El trimite sfintii sa ne ajute. El ii scoate  in fata pe sfinti si nu pe El. Dar cine lucreaza prin sfinti? Cine? Daca nu Duhul Lui Cel Sfant? Cam asa lucreaza smerenia Domnului…si cam asa rasplateste Domnul pe cei ajunsi la El, cu slava Lui. Cel ce este smerit scoate in fata pe altul, nu pe el. Cel ce se indumnezeieste capata slava Domnului. Si astfel, prin slava Lui devine una cu El, cu Tatal si cu Duhul Sfant.”Si slava pe care Tu mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem”( Ioan 17:22). In Hristos, noi toti una suntem. Si totusi…suntem noi una cu El? Asa cum sfintii sunt una cu El? Daca am fi una cu El, am fi precum sfintii, indumnezeiti, am face minunile lor, am mirosi frumos ca ei, am fi vii si tot ce am atinge ar invia caci Duhul Domnului ar fi viu lucrator in noi. Dar …nu suntem sfinti…deci nu suntem una cu El. Suntem insa pelerini…Pelerini pe calea sfinteniei si a  unimii cu El.

Pelerinul este cautatorul de Dumnezeu. Poarta peste el pelerina Domnului. Calatorul spre Dumnezeu merge si cauta casa Lui.  Asa ajunge in locuri sfinte, locuri pe unde insusi Domnul a umblat sau unde sunt sfintele moaste ale sfintilor Sai.  Pe drumul catre sfintenie, vrem a ne molipsi de sfintenie, vrem a o gusta, vrem sa ne umplem de har de la sfinti. Caci Domnul adesea ne da harul prin sfinti caci ii slaveste. Iar sfintii sunt vii! Vii si frumosi! Iar prin ochii lor, insusi Adevarul ne priveste in adanc. Sfintilor, rugati-va Domnului pentru noi pacatosii! Ce ne-am face fara voi? Minunat esti Doamne intru sfintii tai!

Dar vine o vreme…cand pelerinajele nu mai sunt aici si nici dincolo. Vine o vreme cand sufletul nostru arde sa simta pe Domnul, sa-L guste, sa-L atinga cu degetele, sa-L vada viu si intreg cum este! Nu pentru ca  nu crede in El ci tocmai pentru ca, crede in El. Si crezand cu toata fiinta in El,  simte sa se daruiasca in intregime Lui, Celui iubit. Vine o vreme cand sufletul arzand de iubire vrea sa manance pe Domnul si sa fie una cu El, sa se impartaseasca cu El, din El catre El.  Vine o vreme cand calatoria pelerinului se apropie de sfarsit  si totusi de inceput. Aceea e vremea unimii prin El cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu Maica Domnului, cu toti sfintii Lui si cu toata suflarea. Vine o vreme cand vom spune:” Mi-e sete!” Sete de unime…atunci vom gasi Izvorul Vietii si pelerinajul va inceta caci vom vedea pe Dumnezeu precum este!

  In  ziua in care m-am imbolnavit de “mine”…

556698_432590030107744_231886817_n (1)

Nu stiu cand a inceput aceasta boala, cand m-am imbolnavit de ”mine”…probabil s-a intamplat in ziua in care m-am nascut, atunci am tipat si am plans pentru prima data cerand  atentie catre mine. Si atentia celorlalti m-a hranit. Am tacut apoi si am adormit. De atunci, ma trezeam doar ca sa cer atentie, sa ma hranesc cu ea, pentru ca m-am nascut un om bolnav de “mine”.

Anii au trecut si darurile personale le-am implinit cum am putut, centrandu-ma pe mine.  Ce usor imi era sa fac sport, sa-mi sculptez trupul pana la perfectiune…Ce tangibila e perfectiunea atunci cand esti bolnav de “tine”.  Omul isi depaseste limitele,  centrandu-se pe sine si culmea: ramane prins in sine! Si totusi, te hraneste o iluzie a libertatii…  Te simti bine in trupul tau, te simti frumos, armonios, energic, usor, iti simti valoarea muncii tale in fiecare muschi al tau…te simti “cineva” atata timp cat “altul “priveste la tine…Atata timp cat altul te incarca cu atentia lui, cu energia lui…tu dintr-odata te simti “cineva”. Te simti privit, admirat, apreciat, respectat, dorit, demn de urmat, iubit, chiar adorat de unii, un model in viata de urmat. Noi …devenim cineva doar in relatie cu altcineva. Daca nimeni nu ne-ar privi, daca nimeni nu ne-ar da atentie, daca nu ar mai fi nimeni pe pamant atunci noi …am muri. Nu fizic! Am muri in sine! Ar trebui atunci sa relationam doar noi cu noi. Dar pentru ce? Pentru ce sa-ti mai sculptezi muschii si corpul cand esti doar tu cu tine si nici oglinda nu ai, si nici admiratori sa te hraneasca in sine? Pentru ce sa canti cand nimeni nu te asculta si nu este nimeni sa te aplaude? Pentru ce sa dai gol intr-o poarta goala pe un stadion gol? Pentru ce sa pictezi frumusetea lumii cand esti doar tu cu lumea? Pentru tine? Ne-ar mai incanta oare sinele si egoul daca am fi doar noi cu noi? Ne-am putea hrani din noi? Sa ne iubim noi pe noi, in singuratatea noastra, sa ne dam atentie noi, noua? Sigur ca am putea …dar doar o vreme! Pana cand ne-am autodevora…si in final am muri fiintial.

Daca am fi singuri pe lume, nu am mai face cariera, fitness, maratoane, nu ne-am mai face unghiile, parul, nu ne-am mai imbraca stylish, nu am mai intra pe facebook caci am fi doar noi, ne-am face selfie-uri pana ne-am plictisi de noi,  nu am mai face nimic din tot ce facem acum. Nimic nu ar mai conta…fara cei din jur care sa ne aplaude, sa ne incurajeze, sa ne laude, sa ne fie termen de comparatie pentru reusitele noastre. Cum ne putem cunoaste si estima pe noi daca nu in comparatie cu altii? Oare nu ne simtim mai ambitiosi, mai frumosi, mai slabi, mai breji in comparatie cu altii? Nu ne simtim noi astfel mai buni, mai evoluati  si mai putinciosi ca altii? Si nu asta ne hraneste? Din aceasta hrana traim…zi de zi! O hrana otravita cu “ Eu” …de aici vin si E-urile alimentare cred… ca si Ihone, Ipad, Ipod…Ne hranim din altii! Fara “altii” noi nu am exista. Am fi morti in sine. Si sinele nostru ar relationa in sine pana ar muri sufocat in el insusi. Asa cum pestele din acvariu ar muri daca apa s-ar evapora. N-ar avea alt mediu din care sa se hraneasca. Avem nevoie de soare, de apa, de lumina, de plante, de mancare pentru a ne hrani fizic. Ne hranim din afara noastra pentru a vietui fizic pe pamant. Chiar si cei care se hranesc cu prana, tot din afara si-o procura. Ne hranim din “altul” pentru a nu muri. Si la fel se hraneste si sinele nostru: din “altul”. “ Altul” fiind in afara noastra. Si cand vrem sa salvam pe altul, tot din el ne hranim. Ne hranim egoul de salvator. Tot ce facem in viata, facem pentru noi. Doar pentru noi! Si apoi culmea,  spunem ca ne-am saturat sa tot facem totul pentru altii si vrem sa ne iubim pe noi mai mult ca meritam si noi putina iubire…Dar ne iubim! Doar ca nu constientizam… Ne iubim atat de mult …ca orice facem pentru altii facem in sila, facem din obligatie, facem ca sa ne fie tot noua bine, sa avem liniste, sa avem pace, sa nu fim deranjati, sa ne fie bine…In cele din urma, altii par ca ne incurca, ne strica starea de bine, ne enerveaza, ne strica zen-ul si fengshui-ul si atunci…ne hotaram! Mai bine fara ei! Sa fiu Eu fericit! Sa fiu Eu cu mine, implinit si linistit! Daca sunt Eu fericit…vor fi si altii. Care altii??? Daca cand ai fost cu “altii” nu ai fost fericit, cum ar putea fericirea ta care ti-ai capatat-o fara “altii”, singur fiind, sa fericeasca pe “altii” de care tocmai ai fugit? E un non-sens! O pacaleala de sine, in sine. Asa oamenii renunta tot timpul la “altii” pentru a fi fericiti, preferand o singuratate aparent fericita, ori  cautand apoi  iar  altii care sa-i faca fericiti, unii eventual ca “ei”, nu ca “altii”. Dar “altii” vor fi tot timpul  “altii” si eul va ramane eu. Eul nostru doar se foloseste de altii pentru a spori in sine. Face asta si cand renunta la “altii” culmea! E acea senzatie de eliberare pe care o ai dupa o despartire fie ea de barbat sau femeie, de job, de ciocolata, de tigara, de 10 kg in plus…orice senzatie de libertate pe care o simtim dupa o despartire de ceva sau de cineva, ne incarca tot Eul…Eul stie tot timpul cum sa se autohraneasca …transforma tot ce facem noi, reusite sau esecuri in “mancare” pentru el. Eul ne imbolnaveste de Eu. Asa ne nastem, bolnavi. Bolnavi de noi insine. Ne nastem vii  dar parca morti in sine. Acest Eu care se resusciteaza cu prima atentie primita, cu dragoste, de ce nu? Dar nu numai cu dragoste…

Suntem bolnavi din nastere. Ne nastem morti. Caci daca suntem obligati sa ne hranim din altii sau chiar din noi insine, asta duce oricum la moarte. Caci e o dependenta in sine. Nu e libertate. Si daca nu avem libertate inseamna ca suntem morti. Opusul libertatii nu e sclavia ci moartea. Si moartea pare un proces. Mai exact spus: ne nastem pe moarte. Si in timpul vietii, ori murim de tot, ori  invatam sa omoram eul in noi si astfel  sa inviem pe vecie. Ne nastem in spital dar suntem la reanimare nu spre viata ci spre moarte. Toata viata cautam sa traim! Cautam sa traim cat mai mult, cat mai bine…si eul nostru se hraneste din acestea dar noi, acel ceva care suntem noi moare…mai mult si mai mult. Si cand murim fizic, daca suntem morti in esenta noastra ramanem morti vesnic. Acel ceva din noi e menit sa devina cineva. Ajungem in viata “cineva” dar e un “cineva” mort in sine. Noi chiar trebuie sa devenim cineva dar nu morti in sine. Nu asa! Nu bolnavi de “noi”. Suntem insa toti bolnavi! Toti! Nu e nici o diferenta intre bogat si sarac, intre sef si angajat, intre un gras si un slab! Intre un fumator si nefumator! Intre o prostituata si un om moral. Intre un betiv si un nebautor. Nu este nici o diferenta intre noi! Nici una! Nici intre sfant si profan! Toti suntem bolnavi si pe moarte! Asa ne nastem …la fel! Difera doar felul in care  ne luam “tratamentul”. Unii aleg muschii, altii grasimea. Unii aleg bautura, altii ceaiurile. Unii aleg moralitatea, altii imoralitatea. Unii aleg banii, altii spiritul. Dar toti, toti suntem la fel ca baza, launtric vorbind! Bolnavi! Si pe moarte…Ne taram in viata ca niste muribunzi cersind dupa putina atentie sa ne hranim eul flamand. Cersim prin cariera noastra, prin darurile noastre, prin muschii nostri, prin frumusete, prin statut social, prin contul din banca, prin like-uri pe facebook, prin articole scrise frumos, prin poezie si arta, prin manifestatii de strada, prin caritate …suntem niste cersetori in viata! Dar…pare ca nu ne oprim aici! Ii judecam pe toti: pe politicieni, pe ratati, pe grasi, pe cersetori, pe betivi, pe fumatori, pe prostituate, pe lenesi, pe preoti, pe doctori, pe cei care nu se implica ca noi, pe toti! Dar intre noi si ceilalti nu e nici o diferenta! Nici una! Difera doar anestezicul pe care il folosim…Ne doare moartea noastra fiintiala…si ne asteziem cu aceste placeri ale vietii, care stimuleaza adrenalina si endorfinele, oricare ar fi ele si  ne creaza impresia ca am fi “cineva”…DA! Noi chiar ar trebui sa devenim cineva! Ar trebui sa devenim vii…dar suntem morti cu masca de om viu. Caci primul gand pe care il avem dimineata cand ne trezim este la noi! Sa-mi fac cafeaua, cu ce ma imbrac, sa ma aranjez, sa arat bine, sa ma duc la sala sa fiu fit, sa fac bani, sa salvez lumea, sa-mi fac Eu misiunea divina in viata….E vorba de : Eu, Eu, Eu….Eu!  Niciodata de altii…noi nu ne trezim niciodata cu gandul: ce sa fac pentru aproapele meu? Ce as putea face sa ma daruiesc azi prin tot ce fac celui de langa mine? Cum as putea ca darurile mele, inteligenta mea, frumusetea mea, talentul meu, muschii mei, cunostintele mele sa le pun in slujba aproapelui meu? Cum as putea ca tot ceea fac, sa fac pentru cel de langa mine si nu pentru mine? Sa ma daruiesc pe mine si nu sa ma centrez pe mine? Cum ar fi o zi din viata noastra daca  ne-am darui-o altora? Cu totii! Ma ingrozeste gandul asta… caci m-am nascut imbolnavita de mine…m-am nascut moarta si am trait prin altii care imi picurau in vena atentia lor, adrenalina unei vieti care e  moarta in sine…m-am nascut un om pe moarte care e anesteziat catre moartea totala zilnic…Dar gandul ca s-ar putea ca daruindu-ma catre altii, sa invie viata in mine, ma sperie si mai tare! Ma sperie toate zilele care le-am pierdut pana acum, ma sperie toate clipele in care am murit crezand ca traiesc si toate clipele pe care le-as fi putut trai cu adevarat vii…Ma sperie ca viata  nu e a noastra, morti fiind nascuti, dar ca ar fi vesnic a noastra daca ne-am darui…Ma sperie gandul ca am fi putut trai vii si vesnic, doar daruindu-ne pe noi neincetat, doar iesind din noi, din sine. Mi-e groaza…la gandul ca atunci cand voi muri, si poate fi azi, maine, voi muri moarta fiind, pentru ca nu  m-am daruit…Ma sperie ca viata nu a fost facuta ca sa o inchidem in noi, in sine ci ca viata mea e in cel de langa mine, e in tine, cel care citesti, si viata ta, a celui ce citesti, poate e in mine? Ma tot gandesc si ma cutremur…oare nu cumva viata o gasim prin moarte de sine? Oare nu cumva trebuie sa murim in noi pentru a ne regasi pe noi in altul? Oare nu asta e sensul dragostei celei mai inalte? A jertfei? A desartarii totale de sine? Oare nu cumva mama cand naste se desarta pe  sine in noul nascut ce ia viata? Nu-l scoate in parte…nu pastreaza pentru ea ceva…ci-l da vietii intreg, pune totul in el si-l ofera lumii prin jertfa ei chiar pana la moarte. Oare nu cumva asa a facut Dumnezeu lumea? Oare nu  asta inseamna ca Dumnezeu a facut lumea din iubire? Oare nu S-a desertat El pe Sine pentru a face lumea si creatia? Oare nu a dat El pe Fiul Lui ca jertfa pentru viata Lumii? Iata! A fost Cineva in lume care a iubit pana la capat. Pentru ca El era Inceputul  dar  si Capatul . El si-a dat viata lumii ca noi sa avem viata Lui, sa inviem  vesnic. Sa avem viata pe bune! Iata! Cineva a facut acestea …prin daruire…a spalat picioarele ucenicilor…nu a vrut slugi, sa imparateasca desi era Imparatul cerului si al pamantului. A venit sa slujeasca pe altii. Acei “altii” de care noi ne descotorosim usor si care ne incurca pe noi sa fim fericiti. S-a daruit pe El noua. SI noi am inviat prin El, prin jertfa Lui.  Si acum oare vom ramane morti in sine primind acest dar sau il vom da mai departe altora pastrand viata vie in noi? Facand ca El? Caci viata primita se daruieste si moare atunci cand o opresti in tine. Viata se misca, tot ce sta in sine moare.  Ma sperie gandul…ca Cineva, chiar Dumnezeu, mi-a daruit aceasta sansa: sa fiu vesnic vie! Sa ma aseman LUi! Si eu ce am facut cu ea? Oare n-am omorat-o in mine, alegand sa raman  bolnava eu de ”mine”?

“Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu- le!”

 

P.S: Cei din morminte…noi suntem.  Dar Hristos a inviat!  Sa ne bucuram! Dar cum sa ne bucuram morti fiind? Da’ adevarat a inviat! El!!! Da’ noi cand inviem?

Despre libertate

omida

Nu poti da libertate unui om, unei creatii daca nu mori pentru el/ea. Poti  crea, poti da viata, dar ca sa dai libertate totala cuiva trebuie sa mori tu. Altfel nu se poate. Libertatea celuilalt vine din jertfa de sine. Taierea voii. De aceea, Mielul a fost junghiat de la intemeierea lumii. Pentru  ca omul sa fie Liber sa aleaga ce vrea. Cand omul taie voia lui, ii da libertate Domnului, libertatea sa coboare de pe cruce…Dumnezeu coboara de pe cruce atunci.

Imparatul sufletului meu

inelul_sfintei_ecaterina

De cand M-ai cucerit intaia data
Am stiut ca Te voi cauta mereu
Ai pus atata dragoste in sufletul meu
Incat ti-am devenit mireasa indata.
N-aveam de unde sti atunci
Cine esti Tu? Si ce doresti ?
Dar intr-o dimineata, Mi- ai daruit  o clipa de pace
Si-am inteles atunci si Cine esti, si Ce doresti:
Tu esti Imparatul sufletului meu!
Si Iti doresti sa Te primesc mereu…cu tot alaiul Tau ceresc!