In viata, este vorba despre moarte

moarte

Ne defineste in viata, felul in care ne raportam la moarte. Da! In viata, ceea ce ne aduce la unison este moartea. Cel mai important moment al vietii este moartea. Ne nastem ca sa ne pregatim a muri. Si murim pentru a invia!

Toata straduinta omului modern de la nastere pana la moarte este despre cum sa traiasca mai bine, mai fericit, mai implinit. Ne crestem copiii invatandu-i si educandu-i despre cum sa traiasca si nu despre cum sa moara. Moartea devine un subiect tabu,  macabru si o ocolim in toate aparitiile ei care ne par bizare. Moartea, aceasta zeita  intunecata si rece ne sta alaturi toata viata. Se ascunde in fricile noastre, in grija zilei de maine, in neincredere si deznadejde dar nu stim ca tot ea sta in spatele iubirilor marete, a bucuriile nestinse si a dorurilor de idealuri. Ne bucuram de viata atunci cand omoram moartea. Si avem idealuri din frica de a nu muri.  De aceea cautam frenetic bucuria vietii, fericirea, implinirea. Dar moartea, nu moare! Ea doar invie!  Moartea ne impinge catre viata!

Cat de multe suntem dispusi sa facem pentru viata? Cati bani cheltuim pentru a trai bine? Cat de mult muncim pentru a trai cat mai in confort si bine? Cate terapii si medicamente  folosim pentru a intretine viata si starea de bine? In final, cat de mult „murim” pentru a intretine viata? Caci murim atunci cand sacrificam tot timpul pentru bani, murim atunci cand ne „omoram” timpul cu banalitati si obisnuinte, murim pentru dependentele noastre zilnice si murim pentru a ne asigura prin toate metodele si caile ca nu vom muri curand…

Murim la tot pasul doar ca nu stim…Cautam viata si defapt murim clipa de clipa. Cautam fericirea si bucuria vietii si cand le dobandim, murim.Viata, atunci cand e atinsa, moare. Asa cum culegand o floare, o omori asa si viata odata culeasa, moare.

Ce ar fi daca am culege moartea? Daca am invata sa murim si nu sa traim? Ce ar fi oare? Oricum ne omoram la tot pasul doar ca nu stim. Nu suntem constienti ca moartea merge brat la brat cu noi. Ce ar fi daca am privi-o in ochi pentru prima oara? Daca am sta o clipa din avantul nostru catre viata si am privi-o fata catre fata? Ce-ar spune moartea atunci? Oare am deconspira-o?

Invaluita in mantie neagra, ascuzandu-si adancul de necuprins si haul, acel intuneric fara fund care ne absoarbe toata vietuirea de fiecare clipa, acel haos ce sta cuminte si te atrage in el ca un magnet, ei bine, moartea suntem chiar noi. Venim cu aceasta umbra a mortii la nascare. Ne nastem morti fiind doar ca nu stim.Traim doar in visare. Si cand atingem visul, iar morti  devenim. Suntem morti in propria noastra fiintare.

-Unde esti viata? Unde te-ai ascuns? Pe undeva, trebuie sa fii? Tot o sa te caut si o sa te prind…

-Viata, nu are viata in sine. Viata o gasesti  in fiecare moarte pe care o traiesti. Viata sta ascunsa in boala, in durere, in lacrima ce plange pentru un muribund. Viata nu este in tine. Este in cel de langa tine.De vrei sa cauti viata, tu devin-o mort in sine. In viata, este vorba despre moarte. De vrei viata sa gasesti, trebuie sa mori in sine si altuia sa te daruiesti.  Viata ta nu e in tine ci in cel de langa tine. Puntea dintre viata si moarte este daruirea de sine. Viata prin jertfa o gasesti. Nu prin agonisire de bine, fericire, sanatate si  bucurie in sine ci prin lepadare de sine. Orice boala e o lepadare de sine. Ar trebui sa ne bucuram. Caci prin fiecare madular al nostru mort, devenim vii. Cautam sanatatea nestiind ca prin ea vom gasi moartea fiintiala. Dar nu trebuie sa fie asa. Vom fi vesnic vii atunci cand ne vom darui. Asa se nasc oamenii. Prin daruire  de sine. Prin iubire.  Asa si mor oamenii. Unii mor daruindu-se pe ei si devin vesnic vii. Altii mor cautand viata si devin  vesnic morti.

Unul insa este vesnic viu. Cel ce cu moartea pe moarte calcand, viata vesnica a daruit.

 

 

Omul si patul sau

duminica_a_vi-a_dupa_rusalii_-_vindecarea_slabanogului_din_capernaum_3

Am vazut bolnavi in paturile lor

Privind la ei, mi -am simtit patul neputintei

Imi strivea  in mod nevazut libertatea.

Privind la bolnavi, inima mea s a trezit

S-a uitat in jur  si singurul lucru care l-a vazut

A fost patul pe care trupul meu il cara catre iad.

M-am dus la bolnavi sa le vindec  inimile cu un sarut

Iar ei mi-au luat patul si m-au urcat la cer.

 

Mistuire

lumanare-arzand-apa-picaturi-apa

De cate ori simt dragostea, Dumnezeului meu

De atatea ori, imi vine sa mor in sine.

Sa ma jertfesc pentru El, ar fi..

Doar o lacrima calda a sufletului meu

Desprinsa din ploaia iubirii arzande ce ma mistuie-n El.

Scutul cunoasterii

steaua-scutul-david-3

O buna parte din omenire priveste catre partea pozitiva a vietii.Un lucru bun, dealtfel. Asa ma gandesc!? Cu alte cuvinte, acolo unde privesti, acolo esti. Gandul pozitiv, creaza pozitiv si invers. Asa se spune nu? Fizica cuantica intareste acestea, noua biologie la fel, psihologia si noile tehnici de dezvoltare personala pun pret pe gandirea pozitiva, pe afirmatii pozitive, pe crearea si programarea unei realitati pozitive pentru noi toti.

Sa inteleg ca pozitivismul va schimba lumea in care traim?Sa fie oare atat de simplu? Nu foarte simplu..dar totusi simplu oarecum. Ar fi bine sa cream raiul pe pamant astfel dar am o indoiala. Asta inseamna ca nu-s pozitiva, nu? Indoiala fiind ceva negativ, banuiesc?

Haideti sa vedem cum e construita lumea aceasta. E construita numai din pozitiv? Nu, o sa spuneti. Pozitiv cu pozitiv se atrage? Nu, fizic vorbind. Deci la baza lumii, participa atat pozitivul cat si negativul. Mai ales se si atrag si prin atractia lor, tin lumea intr-un oarecare echilibru. Spun oarecare, ca il perturbam noi oamenii cu pozitivismul nostru sau cu negativismul nostru.

Pentru oameni, pozitiv inseamna azi asa: sa fac bani multi, sa arat foarte bine, sa ma imbrac bine, sa am cea mai tare masina si telefon, o casa mare si frumoasa, mancare aleasa, o femeie model sau un barbat cu muschi, o pozitie in societate, sa fiu apreciat de societate, sa fiu iubit de toti si eventual toti sa ma vorbeasca de bine, sa fiu sanatos sa ma pot bucura de viata, sa calatoresc mult si sa-mi fie bine, ghini’ di’ tat’! Iar negativ e tot ceea se se intampla altfel decat ceea ce ne dorim.

Cam aici duce pozitivismul nostru la ora actuala. Sa fie asta secretul unei vieti evoluate si bune calitativ? Sa fie acesta raiul pe pamant? Sa fi cazut Adam si Eva din rai pentru ca au fost negativisti? Ma scuzati, defapt ei nu au cazut niciodata. Uitasem ca trebuie sa fiu pozitiva. Rectific: Adam si Eva, nu au cazut niciodata din rai. Pacatul nu exista. Separarea nu exista. Astfel, noi suntem toti perfecti si dumnezei. Suntem ghini’di’tat. Atat de ghini’ ca am uitat cine suntem. Am uitat ca suntem dumnezei si acum ne reamintim.

Cum adica am uitat? Uitarea nu suna pozitiv!  S-a strecurat ceva negativ in  castelul nostru de nisip? Nu se poate! Sau poate ca uitarea e pozitiva? Normal! Asta era! Uitarea e pozitiva! Am uitat ca suntem dumnezei ca sa constientizam acum din nou, iar si iar. Uitarea este atat de pozitiva..E ca atunci cand esti  beat si faci pe tine si uiti. Sau cand te imbeti si vomiti peste iubita ta dar pana a doua zi, uiti. Si e ca si cum nimic rau nu s-a intamplat. Never mind! Stai linistit!! Chiar nu te stresa! Fii pozitiv!! Nimic rau nu s-a intamplat. Doar ai vomat pe prietena ta. Dar daca ai uitat, e ca si cum nu ar fi fost nicicand. Totul este perfect asa cum este!!  Doar ai uitat cine esti..si acum iti reamintesti.

Ai uitat ca esti dumnezeu cand beat fiind se invarteau lumile in tine, ai uitat ca esti dumnezeu cand dus de patima lacomiei, ai mancat peste masura. Ai uitat ca esti dumnezeu cand te dureau salele si articulatiile de la prea mult antrenament ca sa arati bine di tat..sau poate ai uitat ca esti dumnezeu atunci cand incasai bani pe prostia altor dumnezei uituci si ei ca tine..incercand sa trezesti in ei ceea ce nu ai trezit in tine.

Intr-adevar, uitarea e pozitiva!! Pentru ca uitand de noi, ne credem dumnezei. si afirmand asta repetat, chiar vom deveni. Si gandind pozitiv, cine stie? Data viitoare cand voi iesi cu sotia si voi bea un pahar nu o voi mai striga ca pe amanta. Sigur Universul le va aseza pe toate daca gandim pozitiv. Va aparea sincronicitatea aia de imi va scoate pe toti in cale la fix. Pe toti pozitivii ca mine, evident. Este asa o revelatie, sincronicitatea asta. Cum iti apar toate in cale la momentul potrivit si nimic dar nimic, nu-i intamplator. Este uimitor!

Ce mult poate face gandul asta pozitiv.  Eu insami am verificat! Functioneaza. M-am concentrat cateva zile bune sa gasesc pe net o vesta cu paiete care mi-o doream si disparuse. A functionat! Am gasit-o pe alt site! Asa m-am minunat! Doamne! Multumesc, pentru vesta cu paiete! Ce ma faceam fara ea? Desi am purtat-o  doar odata si sta si acum aruncata prin dulap..A propos! Are cineva nevoie de o vesta cu paiete din America? M-am concentrat ceva sa o creez..ma gandesc sa devin negativa si sa o dau ..ca Nu am nevoie de ea.

Si cate si mai cate am creat eu cu pozitivismul meu ..Si sincronicitatea asta..cum se intampla ea de la sine asa..Iar eu urcam, urcam pe culmile pozitivismului si ale iubirii de sine iar Universul imi slujea ca duhul din sticla. Si pe masura ce urcam, imi aminteam mai bine cine sunt eu..Cum cine? dumnezeu! Un dumnezeu cam uituc dar jucaus. Un dumnezeu care se joaca cu el insusi si se preface ca uita cand defapt el nu uita dar ii place totusi sa-si reaminteasca de el ca e el si ca e tot ceea ce este. Mda…asa am urcat triunghiul creatiei in sine catre sine. Repede si degraba! Mi-era ghini di tat! Pana cand pozitivismul n-a mai functionat..mergeam in gol si vidul m-a inghitit pe mine cu tot cu sinele meu.

Culmea!!Urci atat pe scara piramidala a creatiei, ajungi in varful ei, te contopesti cu sinele si te dizolvi in neantul universal, in vidul atotcuprinzator pana cand ..iti amintesti ca esti dumnezeu.Da! E si mai bine asa..te-ai prins de jocul tau cu tine, de iluzia creatiei, de iluzia dualitatii, a binelui si a raului, te-ai prins de toate schemele de joc ale tale ca dumnezeu..Si insfarsit, te-ai ajuns pe tine din urma! Ti-ai amintit ca esti dumnezeu! Ca esti perfect! Doar tu cu tine, si nimeni si nimic altceva nu exista inafara de tine. Totul este o holograma, creatia o iluzie iar tu, creatorul acestui joc.

Si stai..tu cu tine, dumnezeu fiind. Si stai..si stai..nici pozitiv, nici negativ. Doar esti. Si stai. In starea de a fi. Ca doar esti dumnezeu…Si stai..pana te plictisesti. Dar nu mai poti iesi. Ce sa-i faci? Jocul de-a dumnezeu te face un dumnezeu plictisit si autosuficient. Te simti singur si satul de nefiintarea care te absoarbe din ce in ce mai mult..Iti astepti moartea fiintiala.in vidul care te inghite treptat.

Dorul de viata si de creatie insa..te indeamna la rugaciune. Nu la pozitivism. Ci la rugaciune. Iar rugaciunea te smereste. Din start, schimba raportul de sine-sine cu sine-Dumnezeu. Rugaciunea deschide o usa catre o relatie. Deschide usa catre Dumnezeu. Si te rogi si El vine. Si te trece puntea peste haul vidului si al intunericului. Din moarte si nefiinta, te scoate El. Domnul vietii. Al lumii fara de inceput si fara de sfarsit. Cel ce leaga lumile in El insusi si sufla viata prin Duhul cel sfant peste tot ce e mort si invie. Asa m-a inviat si pe mine. Fara pozitivisme. Ca nu mai functionau. Si triunghiul creatiei s-a intors pe dos. Piramida a coborat cu varful de sus, in jos. Din rai-vid-iad. Din viata cea moarta-catre moarte-si spre moartea cea vie care te invie.

Stai Doamne! Ce faci? Ma cobori in iad acum? In toate cele cazute ale mele? In toate patimile mele? In intunericul launtric si in durere si suferinta? Stai! Ce faci? Abia mi-ai dat viata si vrei sa ma omori iar? Stai! Ca nu pot privi la mine..sa vad toate acestea..Acestea le uitasem, tu acum le scoti la lumina? Doamne, nu ma lasa singura in iadul din mine. Doamne, uite cate am ascuns..uite cate am pus in beciul launtric din mine. Doamne, uite pe parinti, pe bunici, pe Adam si Eva. Uite ce-au lasat in mine, uite cat am gresit si ce-am ascuns. Doamne, cum voi face fata? Du-ma inapoi in rai, unde era bine.  Nu in vid, ca iar ma plictisesc. Dar du-ma iar in rai, urca-ma la cer sa-mi fie bine. Doamne, eu trebuie sa fiu pozitiva. Ah, nu mai merge, stiu..Off! N-am voie nici sa ma victimizez. Doamne, ce ma fac, in iadul meu ? Toate ma dor, toate ma striga..Oriunde privesc ma vad pe mine cea ascunsa mie, cea uitata de mine. Doamne, de ce nu-mi vorbesti? De ce taci? Pana de curand te auzeam tot timpul..sau nu erai tu, vocea mea interioara? Sau nu erau ingerii cei care-mi vorbeau? Dar cine erau, Doamne? De m-au dus in rai? In raiul uitarii mele, al betiei sufletului si al adormirii mintii in anestezia iluziei.

Doamne, eu am zis ca sunt trezita. Si Tu acum imi arati ca am dormit bine si frumos? Ca visam ametita de euforia uitarii? Doamne, du-ma in vis inapoi..era mai bine..Eram pozitiva, iubitoare, eram in pace, Universul imi aducea pe tava totul, sincronicitatea era confirmarea suprema..toate mergeau struna, Doamne! Da timpul inapoi! Du-ma in rai din nou, urca-ma la cer! Du-ma iar in varful piramidei creatiei. Sa ma simt dumnezeu dar fara sa ma plictisesc, fara sa ies din creatie. Ce spui?

Doamne, nimic nu spui ..doar taci si mirosi a viata vie. Doar mirosul Tau prefigureaza viata vie ce va veni..doar duhul Tau, ma mai tine vie, in timp ce mor inauntrul meu si-n adanc.

Doamne, ai mila de mila, pacatoasa! Mi-am amintit! Stiu cine sunt. Sunt un suflet cazut din cer. Am cazut, apoi am plans dupa aripile pierdute ce Tu mi le daruisesi inainte. Am plans..dar nu m-am pocait si mi-am spus ca mi le voi recapata din nou sa urc la Tine, orice ar fi. Si am urcat. Iar Tu m-ai lasat. Si m-ai iubit asa, indrazneata si semeata cum eram.Si am urcat si am ajuns in cer si apoi in vid si Tu iar m-ai lasat. Sa fiu inafara creatiei, in locul nasterii ei. Dar eu n-am putut sa nasc  nimic din vid, ci mai mult, am murit .. pana cand ..mi-am amintit de Tine si Tu m-ai smuls din haul mortii.M-ai inviat si acum ma pui iar in pamant? Ma cobori in cele de jos ale mele? In iadul meu launtric? In cele din ascuns ma tii? De ce, Doamne al meu, al vietii celei vii?

-Cand vrei sa ajungi la cer si sa atingi vesnicia, trebuie adanc sa te cobori in pamantul din tine. Copacul vietii ajunge la cer pentru ca samanta lui e plantata adanc in pamant. Nici o samanta nu se planteaza in cer, ci  in pamant.Dumnezeu a facut omul din pamant pentru a ajunge la cer. Samanta dumnezeasca a plantat-o in pamantul inimii. Cine se coboara in cele adanci ale inimii, urca in cele de sus ale cerului. Cine se coboara in cele de suprafata ale inimii, va cobora in cele de jos ale cerului. Pe cat de mult va coborati in adancul din  voi, pe atat de mult urcati in cer. Fiecaruia i se da dupa adancul sau. Iar credinta, este samanta din adancul tau. Si samanta creste in pamantul smereniei. Fara smerenie, credinta se usuca si samanta moare. Din smerenie si credinta, rasare copacul ce duce in Imparatia cerurilor. Si acestea vin de la Domnul, prin Domnul si  catre Domnul. Cel ce vrea sa urce, sa coboare in adancul sau si cel ce va cobora, va urca prin mila Domnului.

Omule, cui te inchini?

936b3785478b4dc81f60dbe9c77982bf

Sunt in Budapesta cateva zile. Am fost si  la Viena, o zi. Budapesta mi se pare cu mult mai frumoasa decat multe capitale din Europa, mai frumoasa  decat Viena si Londra. Are un aer aparte, romantic as spune.  Imi place si faptul ca e cosmopolita si ca desi e atat de aproape de noi, parca treci  efectiv dintr-un film in altul  intr-un timp destul de scurt. E o mica revelatie, as spune. Atat de multi asiatici, rusi, englezi, spanioli, francezi si italieni la un loc nu am mai vazut demult. In Viena, multi arabi, insa.

M-a surprins frumos, Budapesta… Cu podurile ei adorabile si romantice luminate de  felinare,   arhitectura veche  a cladirilor in stil corintic, cladiri si castele parca facute din nisip ud si dantelate asa cum faceam noi, copii fiind, pe malul marii.

Umbland pe strazile ei, ma intreb: daca as sta aici? E frumoasa…si frumosul ma inspira si ma face sa-l respir. As trai aici? Raspunsul vine clar din adancul meu: Nu!

Dar de ce? De ce? Oare nu sunt eu o adepta a frumosului? Oare nu este indeajuns sa traim in locuri frumoase care ne inspira, care ne incarca sufleteste? Nu vrem noi oamenii sa fim frumosi? Nu ne dorim locuri frumoase? Iubiti si iubite frumoase? Masini, haine  si case frumoase? Nu ne dorim noi, frumosul in toata plenitudinea lui? Pana la urma ce este frumosul? Si de ce  ni-l dorim atat de mult? Oh, Doamne tu stii cat iubesc eu frumosul..

Privesc statuile de pe cladiri. Le-am observat mai ales, in Viena. Intruchipeaza zei. Zeii antici, stiuti de noi toti, cei greci si romani. Undeva pe catedrale, pe poduri, pe stalpi, multi lei sculptati si ceva dragoni ca sa nu spun dracusori, chiar la intrarea in catedrala Sf. Matias. O catedrala extraordinar de frumoasa si pe dinauntru si pe dinafara. Atat de frumoasa este,  zici ca e o bijuterie gigantica. Parca nu-i vezi sfarsitul si nici inceputul. Si privind la cupolele ei, ai zice ca ajungi in Cosmos direct. Cu un bilet de 5 euro/ persoana. Ca am uitat sa va spun, trebuie sa platesti ca sa intri in ea. Normal, doar e opera de arta si muzeu mai mult decat locas sfant..Ah, sfintenia! Asta era! Defapt asta lipsea! Dar nu conteaza..foarte frumoasa, ce mai! Doamne, tu vezi cata frumusete au creat oamenii, nu??

Cat sunt de mari catedralele si nimeni nu cred ca riposteaza cum se opune lumea la noi,la  Catedrala Mantuirii Neamului.  Ba mai dai si bani sa le vizitezi. Si spre surprinderea mea, o sculptura a Maicii Domnului cu pruncul in care Maica si pruncul sunt negri. Ei asta nu a mai fost frumos. Nu pentru ca erau negri, ci pentru ca erau urati si negri. Nu se deslusea nimic clar din chipurile lor decat mult negru neconturat si fara forma parca. Am poza, pentru doritori.

Nici dracusorii de la intrare nu mi-au placut. Mici dar rai!  Si chiar deasupra intrarii. Am poza si cu ei. Dar inauntru, ce mai..frumos ba ,nene! Arta, nu altceva! Ma minunez, Doamne, cat de creator e omul ..

Frumoase catedrale, frumoase poduri, mai ca mi-as face si eu acasa un pod mai mic macar, dar sa fie cu felinare vechi si culoarea aceea verde, vintage asa. Dar fara zei si fara catei-demoni ..oare de ce i-or fi facut? Trebuia neaparat? Adica..legendele cu zeii mi-au placut foarte mult..dar aveam 10 ani cam atunci. Acum nu prea ma mai atrag zeii din Olimp si nici dracusorii -dragoni care stapanesc lumea. Si totusi, nu pot sa nu ma intreb iar si iar: cum poate dracul crea frumosul? Caci mi-e clar acum ca zeii sunt idolii si ei  au venit cu arta. Ei au adus frumosul pamantenilor. Nu numai frumosul, au adus si patima si dorinta de putere, de stapanire si dominare. Ne-au cucerit cu frumosul, ne-au sedus cu puterea lor si cu lumina lor iluzorie pentru ca apoi sa ne domine si sa ne subjuge in cel mai crunt mod posibil.

Zeii sunt idolii la care ne-am inchinat si inca o mai facem din pacate. Zeii sunt cei la care noi ne inchinam si devenim fii de zei, in loc sa devenim fii de Dumnezeu. Ne-am facut chip cioplit. Ne-am cioplit intregul si am devenit ciopliti precum zeii. A nu-ti face chip cioplit inseamna in viziunea mea simpla, a nu ciobi intregul care ai fost facut sa fii. Nu are legatura porunca aceasta cu icoana sau cu sculptura. Ci cu chipul si asemanarea noastra. Mai suntem noi dupa chipul si asemanarea Domnului nostru intreg? Nu! Ne-am cioplit..ne-am imputinat si am devenit semizei. Ne-am inchinat frumosului, artei, patimilor, sexului, viciilor…si am uitat de Dumnezeul nostru. Ne-am inchinat partilor viciate si am devenit parte viciata.  Mai suntem noi frumosi Doamne, cum ne-ai facut?

Mda… Dracul creaza frumos cand vrea. E cuceritor. E seducator. Are pantofi negri, lacuiti, impecabili, palarie, baston si miroase a parfum fin. Duhneste rau, insa. Sta picior, peste picior, fumeaza trabuc si  e frumos si seducator..Dracul chiar are stil! Imi pare rau sa spun asta..eu care mi-am facut idol atat de des din stil.. Am muscat si eu din marul frumosului de atatea ori. Frumosul si cel care ne vinde acest „frumos” respira prin faptul ca-l idolatrizam. Respira prin noi. Prin noi, cei care ii dam puterea noastra. Ii dam din noi si devenim chip cioplit. Ii dam din noi atunci cand punem frumosul si creatia inainte de Dumnezeu. Ii dam din noi atunci cand punem orice este creat, mai presus de Creatorul, in sine. Ii dam din noi atunci cand devenim patimasi si patima ne domina. Cand traim pentru o mancare buna, pentru o haina de firma, pentru pantofii de firma cu talpa rosie sau pentru a ne vinde cu o imagine buna. Da! El castiga! Si noi, ne imputinam!

Si el? Creste in putere! Si creste…cu fiecare tigara aprinsa. Si creste, cu fiecare ciocolata care ne domina simturile, cu fiecare cafea de dimineata care daca nu o ai, iti rastoarna toata ziua pe dos si-ti da cumplite dureri de cap. Si creste, cu fiecare tablou pictat care te face sa te simti zeu si creator. Si creste cu fiecare kilogram slabit care te face mai miss sau mai mister decat ieri. Si creste…cu fiecare kilometru alergat mai mult ca ieri , tu fiind mai mandru de tine. Si creste…proportional cu muschii tai antrenati la sala, odata cu egoul tau de macho sau de miss Univers. Si creste..mai ales acolo unde simti tu ca stii, ca poti, ca cunosti. Si creste in cariera, in functie, in familie cand domini desi esti dominat de propriile tale frustrari..Si creste..atunci cand esti spiritual si crezi ca iubindu-te pe tine vei deveni dumnezeu. Mai ales atunci creste! El…cel care vinde frumosul, jumulind o parte a sufletului tau, el iti vinde iubirea de sine, te imbata cu ea si in schimb iti ia tot sufletul.Parol!

In orice facem, intr-o zi, de dimineata pana seara, ne inchinam lui, celui care a urzit intreaga creatie cu gandul ca el sa creasca si noi sa ne imputinam.

Ne inchinam la idoli si devenim ciopliti.

Din  chip intreg, am devenit ciob, ciobit, cioplit. De aceea, ne punem masti frumoase din lumina.Pentru ca nu avem curajul sa vedem adevarul caderii noastre de la chip intreg la chip cioplit.

Devenim mai putin decat am fost noi, zi de zi, veac de veac..ne imputinam si el creste, creste, creste..si ne face sa credem ca el nu exista..Culmea! El, maiestrul imaginii, al supraegoului in sine, nu-i pasa ca noi nu ne inchinam lui direct. Lui nu-i pasa. Pentru ca el creste. Care este multimiliardarul caruia venindu-i miliarde in cont zilnic sa-i mai pese de imaginea lui? Sa mai vrea laude si ofrande? A depasit demult aceasta faza..Dealtfel cei care conduc lumea si sunt multimiliardari sunt si discreti de la un moment dat incolo..Nu-i mai preocupa imaginea ci doar puterea. Devin atat de discreti ca noi credem ca ei nici nu exista. Asa si diavolul. A devenit discret. Nu-i pasa ca noi nu-i dam laude in direct. E mai modest ca noi, culmea! Se multumeste cu puterea data de noi, indirect lui. Unii i-o dau pe fata, altii, indirect. In final, primeste de la toti. Unora le da frumusete, stiinta, profesionalism si idei stiind ca  mandria lor, il vor creste pe el. Altora, le da patimi, neputinte, nevoi..deznadejde, frica si teroare. Ia si de la unii si de la altii. El vrea sa creasca, sa ajunga dumnezeu. Dar nu umfla decat balonul iluziei. E jalnic. Si el si noi.

Ma uit pe strazi iar si iar..frumos, ce mai! Arta la tot pasul! Opresc la un magazin. Doamna aude ca vorbim romaneste si ne raspunde in romana, spunandu-ne ca e romanca si ca sta de 6 ani in Budapesta. Apoi trista ne marturiseste: ” Nu mai rezist aici. Oamenii sunt goi. Vreau la mine acasa. Aici ca sa te vezi cu un prieten trebuie sa-ti faci programare cu 1 luna inainte ca la doctor”. Are lacrimi in ochi..Si eu.. Ca suntem din acelasi suflet de neam.

Privesc la catedrale, la frumos, la oameni bine imbracati, civilizati, la cei iubitori de sine care cred ca L-au prins pe Dumnezeu de un picior si imi vine sa strig: Nu va mai inchinati la idoli! Dumnezeu e dincolo de frumos, de creatie, de iubire de sine, de bani, de nevoi, de arta, job, profesie, de patimi, de  orice e creat in sine. Dumnezeu ne vrea intregi ca El! Si nu prin iubire de sine ci prin lepadare de sine.  Dati-va la o parte din voi! Caci sinele vostru hraneste pe altul si desi credeti ca voi cresteti, va imputinati. Nu mai umflati balonul iluziei! Gata! Sa crestem mari, de-acum. Am facut asta destul. Cand eram mici..

Nu intelegeti gresit. Nu inseamna ca trebuie negata frumusetea lumii, arta, capacitatea de creatie a omului, bucuria, iubirea sau durerea si suferinta. Nu trebuie negata creatia in sine, acesta e un pericol foarte mare si cine cade in ispita aceasta, ramane in parte.. Ceea ce mi-ar place sa strig este ca Dumnezeu este dincolo de creatia Lui, asa cum creatorul este dincolo de pictura lui. Sa nu ne facem idol din pictura sau din creatie, nici din sinele nostru care e creat, ci sa ne inchinam Lui, Celui care a facut cerul si pamantul si care s-a facut om pentru noi, pentru a ne reda indumnezeirea pierduta.

Sa fim noi, dar prin lepadare de sine. Nu iubirea de sine  ne apropie de Dumnezeu ci mai degraba, durerea si suferinta. Care dintre voi, indragostit fiind, va avea nevoie de mancare si creatie? Niciunul! Dar dragostea pleaca..e iluzie. Pe Dumnezeu il cunosti in foame, in sete, in durere si suferinta. Asta ne sfinteste si nu bunastarea. Daca ar fi bunastarea indeajuns, toti conducatorii lumii ar fi sfinti. Dar nu-s. Priviti-i. Sunt goi!

Priviti la sfintii nostri! Ei sunt dumnezei! Pe chipurile lor se citeste nevointa, smerenia dar si bucuria sfanta si pacea. Ei sunt plini. Intregi. Prin Hristos si Duhul Lui.  Dar nici ei nu ar fi reusit fara Hristos, Dumnezeul nostru care a venit in lume sa ne refaca chipul si asemanarea primordiala. Sa fim dar intregi ca El. Sa lasam idolii deoparte..asa cum oamenii maturi nu se mai joaca cu papusile..

 

 

 

 

 

 

 

Pilda cumparatorului bogat

parable-of-talents.jpg

Era odata un om, care in fiecare zi isi dorea sa castige mai multi bani…Nu era sarac. Era un om care traia si o ducea bine. Insa niciodata nu se multumea cu putin. Isi dorea mai mult si reusea de la o zi la alta, sa stranga ceva avere.

Intr-o zi, ajunse la usa lui un strain.

-Buna sa-ti fie inima, omule!

-Buna ziua!

-Te-as ruga de vrei, sa ma ajuti, sa castig un ban. Poate ai ceva de munca pentru mine?

-Pai…nu stiu ce sa spun…Daca vrei sa muncesti pentru mine atunci trebuie sa gasesc o solutie sa castig mai mult ca sa am de unde te plati.

-Bunule, de vrei sa ma ajuti, nu o sa-ti para rau…

Omul nostru statu si se gandi. Era entuziasmat nu neaparat pentru ca trebuia sa ajute pe acest om la nevoie ci pentru ca avea un motiv intemeiat sa castige mai multi bani. Ideea de a avea un lucrator pentru el, il incanta si-i dadea putere in sine. Se framanta si in cele din urma ii spuse  saracului.

-Ma invoiesc sa lucrezi pentru mine. Iti dau doi dinari pe zi daca ma ajuti sa fac macar patru dinari pe zi. Ce stii sa faci mai bine?

-Pai…stiu sa ma rog …atat!

-Cum adica stii sa te rogi?

-Adica e singura indeletnicire cu care ma ocup. Si-mi ia mai tot timpul.

-Asa si? Cum poti sa castigi bani din asta?

-Pai nu castig bani…traiesc din mila Domnului. Tocmai de aceea, am venit sa ma invoiesc cu tine, la lucru.

-Si cum pot eu sa angajez un rugator? Cine a mai auzit de asa o meserie? Auzi la el: rugator!!

-Eu pot face ce-mi ceri dar m-ai intrebat ce stiu sa fac eu mai bine…Eu doar ti-am raspuns.

-Bine!! Uite cum facem!! Tu te rogi ca eu sa fac bani si daca fac macar 4 dinari pe zi in plus fata de cat castig acum , 2 sunt ai tai. Daca nu fac, atunci …nu am ce munca sa-ti dau ca risc sa pierd cu tine decat sa castig.

Omul rugator se invoi la lucru. Toata ziulica se ruga pentru stapanul lui. Si in fiecare zi, stapanul castiga 4 dinari, din care 2 ii dadea lucratorului.

Zilele treceau si omul nostru facea din ce in ce mai multi bani datorita rugaciunilor argatului. Afacerea lui sporea ca niciodata. Mirat peste masura de dinarii care veneau in numar mare, intr-o zi, il intreba pe rugator.

-Spune-mi si mie rugatorule, ce spui in rugaciunea ta, de castig banii cu atata usurinta?

Rugatorul, isi incrunta usor sprancenele si spuse:

-Cand ma rog, spun asa: „Doamne, da acestuia mila mea pentru el si mie da-mi mila lui peste mine”

Auzind acestea, omul nostru se tulbura caci intotdeauna isi dorea mai mult si mai mult …si niciodata nu era multumit de cat castiga. Statu pe ganduri si-i spuse:

-Sa inteleg ca eu castig multi dinari din mila ta?

-Omule, mila nu este a mea ci a Domnului pentru tine. Cu cat mila Domnului e mai mare pentru om, cu atat omul e mai castigat.

-Si atunci? Tu de ce nu castigi mai multi bani ca mine? Doar te rogi intr-atat..

-Pentru ca de as castiga bani multi, n-as mai avea mila pentru nimeni. As fi precocupat doar de mine, sa castig mai mult. Si daca mila nu am, nimic nu am. Cu cat ma rog mai mult pentru tine, tu castigi ce ti-ai dorit si eu castig ce-mi doresc: mila Domnului.

-Si la ce iti ajuta ma rog, mila Domnului?

-Prin mila Domnului, voi ajunge in Imparatie. Acolo nu-mi va lipsi nimic niciodata. Dar vezi tu…fara tine nu as fi putut ajunge acolo…trebuia sa gasesc un om vesnic nemultumit de care sa mi se faca mila. Trebuia sa „angajez” un om pentru  a ajunge in Imparatie. Iti multumesc! Acum plec linistit…mila Domnului sa ramana peste tine!

Omul bogat ramase tacut.Tocmai cand credea ca a devenit mai bogat si indeajuns de puternic sa aiba si el lucratori, se trezi „angajat” de propriul lui lucrator si bogat prin rugaciunile acestuia. Astfel ca, se decise sa caute si el un om de care sa i se faca mila, pentru a se ruga si a spori in aflarea acelei Imparatii in care nimic nu lipseste.